duminică, 8 mai 2011

Comentarii poeme haiku, etapa 181

Comentarii etapa 181



Locul I

Fântâna seacă -
luna din ea s-a mutat
în altă parte

Ioan Marinescu-Puiu


Acest poem are în primul rând calitatea de a oferi mult prin negare şi dezvăluirea nefiinţei. Ceea ce nu există fiinţează în altă dimensiune, a fi şi a nu fi se întrepătrund ca într-un act de geneză.
Încă din primul vers autorul ne aduce privirea spre profunzimea izvorului din adâncuri, fântâna fiind un simbol cu extensie bogată, conotaţii mitice şi legate de tradiţiile literare din vechime. Mulţi dintre dvs. au privit poate întâmplător în cupa unei fântâni descoperind această intangibilă oglindire a lumii exterioare. Jocul luminii soarelui sau lunii aduce către noi mister şi frumuseţe. Dar această fântână este seacă, văduvită de însăşi esenţa ei, sursă a vieţii şi prospeţimii. Aici apare prima negaţie a poemului, acel spaţiu liber care lasă citiorului loc pentru a readuce din emoţie sau amintire ceea ce lipseşte, firul care leagă sensul poemului.
Separată de kireji, a doua parte a poemului aduce completarea spaţiului creat la început prin acelaşi procedeu: evidenţierea neantului. Ce lipseşte unei fântâni fără apă? Evident, o astfel de fântână nu are un rost în lumea cotidiană, pragmatică, a omului şi nevoilor sale. Dar fântâna apare aici ca fiind mai mult decât sursa satisfacerii unor necesităţi fireşti, ea este conectată cu energiile cosmice, universale, cu ciclul viaţă-moarte-renaştere. Luna apare ca un simbol al fertilităţii, dispariţiei şi reîntregirii perpetue. Îmi amintesc de una dintre picturile lui Cranach (Lucas, cel Bătrân) – Fântâna tinereţii, în care oamenii se scăldau pentru a îşi regăsi tinereţea pierdută. Lumina lunii este intim asociată în acest poem cu fântâna, ca un germen ce închide în sine ritmurile vieţii ce la rândul său îşi are sursa profundă în apă. În plus luna aduce şi ea farmec intangibil întregii imagini. Logodită tainic cu apa din adâncuri, ea lipseşte din fântâna seacă dar... şi aici autorul ne surprinde prin măiestria cu care leagă ultimul vers de primele două – s-a mutat în altă parte. Acest vers final aduce speranţă şi conţine cheia, concluzia întregii meditaţii poetice, fiindcă este evident că orologiile imense şi nevăzute ale Universului continuă să se rotească, Soarele şi Luna se oglindesc reciproc, fântânile dispar şi apoi sunt redescoperite, apele vieţii se mută dintr-un spaţiu în altul, uneori subteran alteori pe căile invizibile ale văzduhului. Astfel acest frumos poem are legătură cu temele filozofice eterne ale transformării şi perpetuării văzutelor şi nevăzutelor.


Locul II

calul însetat –
steaua din ciutură
iar nevăzută

Valeria Tamaş

Poemul acesta leagă universul terestru, apropiat nouă şi tangibil prin imaginea unui cal, de lumea  cerului nopţii în care stelele, dacă apar, aduc lumină şi aripi celor visători. Acest lucru aminteşte şi de înaripatul Pegas şi constelaţia sa.
Ce altă legătură mai există între vietatea muritoare şi lumea nesfârşită pentru noi a astrelor? Autoarea aduce aici în prim plan elementul primordial al vieţii – apa – care lipseşte în primul vers, se lasă aşteptată, este necesară. Apa este cea dintâi oglindă şi forţă creatoare. Ea este pură, dar mai greu accesibilă în adâncul fântânilor. Organismul omului şi organismul terestru conţin procente mari şi chiar apropiate ca valoare din acest element.
Este sugerată şi influenţa  perpetuă a stelelor asupra lumii terestre. În versul al doilea apare o metonimie, steaua reprezintă de fapt apa care nu poate fi atinsă de animalul însetat, tot astfel cum stelele înseşi nu pot fi nici ele atinse.
Interesantă este şi asocierea sugestivă a simţurilor – setea şi văzul, astfel creîndu-se un tablou cu forţă de evocare. Un tablou idilic dar şi romantic totodată. Se poate observa că în acest poem elementele sunt conectate între ele prin accentul pus pe lipsă (sete, lipsa luminii), fiind astfel posibilă adăugarea de interpretări noi de către cititor.
Lumina stelelor chiar sugerează curgerea, fluiditatea, amintind de legenda străveche a Căii Lactee. Cum spunea Eminescu în „Sara pe deal”:
„stelele scapără-n cale/ apele plâng, clar izvorând din fântâne”
Conexiunea dintre ape şi aripa largă a stelelor a fost adesea izvor de insipraţie pentru poeţi.


Locul III

Răscruce în noapte –
de cumpăna fântânii
atârnă luna

Ana Urma

Acest haiku este profund evocativ. Conţine simboluri şi imagini puternice, expresive.
Primul vers ne aduce într-o atmosferă uşor tulburătoare, generatoare de nelinişte, întrebări şi indecizie. O răscruce, dar nu orice fel de răscruce, ci una în abisul nopţii, în care drumurile sunt greu de urmat.
Planul al doilea al poemului, perfect separat de primul, aduce răspunsul la întrebări ca într-un fel de ghicitoare. Profunzimea nopţii este contrabalansată de adâncul unei fântâni de demult. Aflat la răscruce un om este uşor descumpănit şi aici apare parcă naturală alegerea cumpenei ca un simbol al regăsirii şi eternelor căutări.
Ceea ce descoperă cel care pătrunde în această atmosferă este luna, agăţată de cumpăna fântânii, fie că este lună plină, fie că este lună nouă. Răscrucea apare din nou, din intersecţia dintre corpul ceresc şi instrumentul creat de om. Luna apasă pe lemn, apare ca un felinar ce atârnă în mijlocul unei atmosfere de singurătate şi linişte. Este o intersecţie dintre lumea omului şi lumea cosmică dar şi un fel de ghid pentru cel rătăcit în noapte. Luna este parcă tangibilă, acea greutate necesară cumpenei pentru a aduce la lumină apă celui însetat. Este evidentă legătura dintre ritmurile creşterii şi descreşterii lunii şi ritmurile vieţii învigorată de ape.
Poemul are şi calitatea de a oferi prilej de meditaţie cititorului şi o răscruce de întrebări...de pildă ce am descoperit în noapte? Apa fântânii din ciutură sau doar lumina înşelătoare a lunii? Ce alegem? A ne astâmpăra setea sau a privi cu ochii limpezi cum trece luna peste cumpănă, oprindu-ne o clipă fascinaţi (aware)? Pentru privirile poetului o fărâmă de lună poate astâmpăra setea de frumos.


Cristina-Monica Moldoveanu,
8 mai 2011

După aversă –
pe roşul de la semafor
un fluture alb

Cezar Ciobîcă

Acest poem m-a impresionat prin prospeţimea şi gingăşia pe care le sugerează. Cred că are calitatea de a proiecta cititorul în peisajul creat de autor ca o peliculă cinematografică.
Sunt evidenţiate două momente complet separate în timp, dar aparent apropiate – ploaia fugară, trecătoare (aici apare surprinderea efemerului care creează emoţie şi impresie puternică) şi clipa culorii roşii a semaforului, marcată de un fluture, creatură gingaşă cu existenţă de asemenea fulgurantă.
Cele două momente trec unul către celălalt, am avut impresia că acest poem este unul în care mişcarea are un rol important, trezind emoţia surprinderii unor momente aparent inobservabile. Două diapozitive în tranziţie.
Aversa este evident un eveniment uşor de observat şi care surprinde chiar şi trecătorii grăbiţi. O ploaie de genul acesta împrospătează natura dar reprezintă totuşi un impediment pentru pietoni sau chiar vehicule. Chiar şi fluturii sunt izgoniţi de ploaia puternică. Ploaia acţionează ca un fel de barieră, este asemenea roşului de la semafor care opreşte temporar circulaţia.
În planul al doilea al poemului fluturele alb – simbol al inocenţei şi începuturilor -  apare în peisaj, atras de lumina roşiatică a semaforului. Fluturele este ca un fel de flamură albă care aduce liniştea şi pacea după momente zbuciumate, creatură ce renaşte după ploaie şi trece dincolo de oprelişti artificiale, de convenţiile lumii omeneşti cum ar fi lumina semaforului ce ordonează oamenii, dar nu şi natura sălbatică. Un fluture, un muguraş cu aripi noi în peisajul citadin! Imagine evident plină de emoţia descoperirii frumosului (aware). Şi este alb, albul e simbolul purităţii şi reuşeşte să răzbată dincolo de bariere, să fie deasupra culorii roşii ce simbolizează aici interdicţia, dar poate şi efervescenţa vieţii.
Astfel acest haiku surprinde sensuri mai adânci decât simpla contemplare a creaturilor mărunte, aduce în plan secund ideea renaşterii naturii după dificultăţi, a fluxului neîntrerupt al vieţii precum şi opoziţia dintre lumea artificială, antropică şi dezlănţuirea naturii în averse urmată de zborul gingaş al aripilor de fluturi. Omul este o părticică infimă din acest univers al fenomenelor naturii, emoţiile sale sunt fugace precum aversele şi dorinţa de renaştere şi speranţele albe apar şi după dificultăţi, în ciuda barierelor şi semafoarelor, la rândul lor efemere.
Un haiku plin de contraste dar care include totuşi ideea unei linişti supraordonate, a păcii şi armoniei din viaţa cotidiană, privită ca un întreg, cu zbucium şi clipe trecătoare laolaltă.


Cristina-Monica Moldoveanu, 9 mai 2011




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu