Voi evidenția aici câteva aspecte care mi-au atras atenția pe parcursul lecturii acestei cărți.
Printre scrierile Lavanei se află poeme ale dorului, ale sentimentului dezrădăcinării sau despărțirii de cei dragi sau de cel drag, poeme ale repatrierii, ale exilului real sau psihologic, ale înstrăinării efective sau simbolice, care adesea îmbracă o haină patetică, dureroasă.
străbătând cărări
spre iarba de acasă –
tălpi sângerânde
Durerea interioară are rezonanțe în lumea externă, chiar și în obiectele din preajmă, aparent lipsite de semnificații afective, în realitate vorbind un limbaj emoțional, sugerând prezența vântului care înlocuiește și reliefează sufletul omenesc sau obiecte și persoane absente:
dor de ducă –
perdeaua sare
pervazul
glob de foc –
spart la umbra carului
un pepene roșu
secetă dură –
scrâșnetul unghiilor
pe geam prăfuit
Explozia de lumină și parfum a primăverii este frumos asociată cu ieșirea omului din locul său protejat, dar lipsit de culoare și viață:
înfloresc teii –
prima ieșire
din turnul de fildeș
pas fără urmă –
data viitoare, Doamne,
fă-mă să fiu melc
fum de tămâie –
urmând călugăriței
niște fluturi albi
Fluturii Lavanei sunt simboluri ale efemerului și libertății, ale lipsei restricțiilor laice sau religioase în fața sălbăticiei naturii:
temporar închis –
pe treptele templului
nuntă de fluturi
Ziua Morților –
între pereți albaștri
doi fluturi valsând
rătăcire –
nu ochiul e de vină
lumea e în ceață
loc de baștină –
iese lumea pe la porți
numai mama, nu
pâine caldă
păstrată în ștergar –
nicio pasăre
de-a ascunselea –
mama se face mică
lângă rădăcini
Faptul extraordinar al morții este privit cu seninătate rece, devine un un fapt ca oricare altul. Această atitudine poate părea superficială sau cinică, în realitate ascunde sensibilitate și acceptarea inevitabilului.
adieri de mir –
rochia de mireasă
la înmormântare
craniu în mână –
scândura cimitirului
singura scenă
ultimul cadru –
la doi metri distanță
umbrele noastre
Acest ultim exemplu așază doar umbrele una lângă alta, cu delicatețe și sfială. Este un exces binevenit de lirism, ceea ce putem observa și în alt poem similar:
gheață subțire –
la chemarea mamei
vine doar ecoul
Ne putem imagina în prelungirea acestui poem că ecoul acela nu poate sparge gheața subțire, ceea ce sunetul absent ar fi reușit. Dar Lavana nu este remarcabilă și ea însăși cu adevărat prin răceală și indiferență voită, ci excelează prin descrierea tandră a intimității, prin cădură și delicatețe, chiar dacă mai puține poeme sunt pe această temă. De pildă, în următorul poem -
ploaie măruntă –
chiot de copii
ieșind din izolare,
viscolitură –
reînvie fâneața
în plicul de ceai
Poeta se apleacă deci înspre căldura și parfumul căminului, observând contrastul dintre recele de afară și minunea amintirilor calde dinăuntru. Numeroase fotografii din acest grupaj din Respiro sunt centrate de anotimpul rece, de gheață și zăpadă. În interior însă focul mocnește cald și copiii ascultă povești.
cântec de leagăn –
între gheme de lână
un greiere
drum accidentat –
nu mai suflă mama-n rană
numai vântul
Iată așadar delicatețea Lavanei și sugestia prezenței lucrurilor absente, indirect, prin observarea vântului.
Lavana este în primul rând o poetă a neîmplinirilor, a dorului și a perceperii unui sfârșit iminent. Ea clădește o punte între tristețe și frigul singurătății pe de o parte și căldura intimă a lucururilor de acasă pe de altă parte. Un pod clădit prin efemerul aparent al lumii înconjurătoare, care se reflectă în trăirile sale:
niciun pod
până la macii de acasă –
nori adânci
punct terminus –
de-aș fi frunză aș intra
în sens giratoriu
Închei exemplificarea acestei cărți cu un autoportret sonor al autoarei, care astfel reușește să lase o urmă a trecerii sale:
păsări pe ducă –
greu de distins strigătul meu
de al lor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu