miercuri, 8 iunie 2011

O explicaţie


Simt nevoia să explic cum am scris acest haiku, pentru a-l face mai inteligibil.

blues vechi la radio –
râşniţa de piper
scârţâie încet

Pentru mine râşniţa de piper este un obiect drag în amintire. Bunicii mei dintr-un sat micuţ aveau un astfel de obiect (puţini îşi pot imagina cum arată şi imaginea lui a început să se şteargă şi din gândul meu). Era o cutie aproximativ pătrată, cenuşie, cu manivelă deasupra şi un sertăraş dedesubt unde curgea piperul măcinat prin răsucirea mânerului. Poate unii dintre dvs. îşi amintesc că mai demult piperul se cumpăra mai ales boabe – un condiment folosit şi de bunica dinspre tată, care însă îl măcina într-un mojar greu – o piuliţă de bronz sau aramă (copil fiind nu ştiam metalele şi poate nici acum nu aş şti) şi uneori şi eu aveam sarcina să pisez piperul în mojar. Vă mărturisesc că îmi amintesc şi acum zgomotul ca de clopot al acelui vas auriu şi efortul pe care îl făceau mâinile mele să obţin un praf cât mai fin, fiindcă îmi plăcea să ajut la bucătărie atât cât puteam. Desigur era tot atât de fascinant (sau poate chiar mai mult) la ceilalţi bunici, unde mă amuza să văd cum se macină piperul în acea cutiuţă şi să îl adun apoi cu parfumul lui proaspăt cu tot.
Ambele categorii de bunici ai mei aveau mai multe obiecte vechi în case, de pildă radiouri din vremea interbelică. Ulterior vremurile s-au schimbat, râşniţa de piper şi mojarul vechi au fost aruncate de valurile vremurilor noi şi înlocuite cu alte obiecte, iar piperul se poate cumpăra uşor gata măcinat. Dar eu păstrez nostalgia trecutului şi diversele obiecte vechi sunt legate în sufletul meu prin fire ca de păianjen. Astfel îmi amintesc şi scârţâitul radioului vechi, înlocuit apoi cu radio Gloria de pe vremuri şi apoi cu altul similar, care încă mai există şi azi în acel loc. Îmi amintesc şi degetele bunicii învârtind butonul radioului care ţiuia uşor.
Într-o zi , gândindu-mă la râşniţa aceea veche de piper, am hotărât să o pun în valoare într-un haiku, din moment ce ea nu mai există fizic şi nici măcar într-o poză. Imaginea radiourilor şi a sunetelor lor era strâns legată în mintea mea de cea a râşniţei de piper şi zgomotului ei uşor, de amintirea după-amiezelor ploioase petrecute în apropierea focului, în timp ce se pregătea mâncarea. Nostalgia mea de persoană matură s-a amestecat ca emoţie printre aceste ingrediente aducându-mi în amintire melodiile de blues triste şi momentele de singurătate. Ca ingredient piperul are valoarea de a aduce prospeţime, un plus de „iuţeală” unei vieţi altfel fade şi poate unui uşor plictis al râşnitului monoton, al melodiilor monotone. Şi de aceea haiku-ul meu în forma iniţială era despre o femeie singură:

blues la radio –
ea învârte manivela
râşniţei de piper

Poate că ar fi fost destul, dar eu nu am fost mulţumită, fiindcă simţeam nevoia să exprim mai bine valoarea vechiului din amintire şi de aceea am folosit cuvântul vechi, legat de muzică. Şi apoi acel pronume „ea” era prea confuz, poate nepotrivit cu ceea ce am văzut că înseamnă un haiku mai degrabă clasic şi atunci m-am gândit să îl sugerez doar prin atmosferă, prin sunetul râşniţei, care evident este învârtită de o persoană, eventual o femeie.

blues vechi la radio –
râşniţa de piper
scârţâie încet

În felul acesta am creat atmosfera tipică unui tablou nostalgic din copilărie, dar care poate sugera singurătatea, nevoia de ingrediente care să spargă monotonia sau tristeţea, fiindcă imaginile mi se pare că trec fluent unele în altele, prin mai multe punţi de legătură.
Desigur nu oricine ştie ce este o râşniţă de piper, dar mulţumesc celor care mi-au apreciat poemul, fiindcă aceasta înseamnă că am reuşit cel puţin să sugerez o parte din emoţiile şi ideile mele.



Cristina-Monica Moldoveanu
17 aprilie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu