marți, 21 iunie 2011

Comentarii poeme haiku, etapa 187

Locul I

schimbul de noapte –
doar parfumul teilor
umple tramvaiul

Cezar Florin Ciobîcă

Unele lucruri dispar, altele sunt înlocuite, altele se transformă inevitabil în trecerea timpului şi anotimpurilor. În acest poem cu kigo de vară  timpurie florile teilor îşi dăruiesc efemer parfumul lor copleşitor oraşului adormit în noapte. Teii înfloresc târziu, această imagine încărcată de lirism şi nostalgie se leagă de primul vers al haiku-ului în care autorul introduce în peisaj « shimbul de noapte », care ne poartă gândul la înlocuirea unui anotimp cu altul. Ce se schimbă ? Multe elemente ale naturii sau vieţii omeneşti suferă modificări fireşti. Întunericul nopţii condensează încă şi mai mult parfumul florilor de tei, puternic şi  copleşitor. Ultimul vers aduce lumea omului în prim plan printr-un tramvai fără călători ce îşi continuă drumul prin noapte şi descrie alături de primul vers trecerea dintre lumea de ieri şi de mâine a acţiunilor programate şi conştiente. Oamenii dorm, parfumul teiului alunecă prin vise de-a lungul şinelor cu efectele sale soporifice, precum Morfeu aducând somnului un plus de profunzime şi reverie. Acest parfum este trecător dar şi insinuant, se strecoară simbolic în trenul invizibil al viselor, sugerat prin vagoanele tramvaiului fără pasageri. Călătoreşte mai departe ca un vehicol. Doar această mireasmă rămâne trează şi umple totul, autorul schiţează un contrast sugestiv între vid şi plin. Este de remarcat şi contrastul între ordinea naturală, eternă, indestructibilă a universului şi lumea urbană ce ascultă tainic de ritmurile fireşti ale naturii.


Locul II

singur la cină –
pe ceainicul de porţelan
un vals în doi

Cristina-Monica Moldoveanu

Un poem despre singurătate în primul rând, despre tristeţea şi visarea care o însoţesc. Primul vers desenează cadrul unei înserări în care omul cinează singur, cina reprezintă apropierea dintre firescul necesităţilor omeneşti şi transformărea inevitabilă a zilei în noapte. Momentul este bine ales, deoarece seara accentuează umbrele prelungi ale trecutului şi  ideea lipsei căldurii unui alt om alături. Totuşi în următoarele versuri apare o căldură blândă sugerată prin aburii invizibili ai ceaiului, ca un ritual al împăcării cu sine prin descoperirea unei linişti de la sine înţelese. Omul nu se lasă copleşit de singurătate, ci continuă să îşi toarne ceaiul într-un ceainic, nu direct în cană, gest aparent absurd, ceea ce include atât ideea singurătăţii, cât şi nevoia unei ordini, a unor obişnuinţe care să alunge această emoţie. Omul singur îşi creează o atmosferă vetustă, ca pentru o cină împreună cu altcineva, ce se leagă de imaginea unui salon de dans de odinioară. Cu toate că singurătatea umple spaţiul  intim, sentimentele care nu pier ca aburii ceaiului apar pe o scenă romantică, dansează în imaginaţie un vals în doi. Se învârt în ritmul unei muzici interioare. Acest vals poate fi cel al al miresmelor ceaiului sau cel amintirilor ce trec prin ochii celui care visează dar poate este doar un desen pictat delicat pe acel ceainic confecţionat cu migală dintr-un material gingaş, imagine asociată cu cea a trecutului ce a modelat în sufletul omenesc vise nepieritoare dar fragile. Este de remarcat contrastul între singurătate şi duetul celor care dansează, ca un fel de ramă a acestui poem.


Locul III

Ploaie de vară –
cioara pitită lângă
sperietoare

Ildiko Juverdeanu

Prospeţime, umor, duioşie într-un haiku ce apare la limita dintre haiku propriuzis şi senryu prin notele hazlii dar şi ironice şi alegerea vocabularului. Consider că este un haiku totuşi fiindcă apare evidentă plasarea într-un cadru bine stabilit temporal şi include contemplarea naturii într-un mod obiectiv, cu atenţia îndreptată asupra fenomenelor evidente sau aparent insignifiante ce atrag atenţia într-o zi de vară.
Ploaia de vară, trecătoare, puternică, uneori cu apariţie şi dispariţie bruscă, obligă multe fiinţe, oameni sau animale, să îşi caute adăpost. Este un instinct firesc, deşi vara este caldă şi o baie curată e uneori binevenită. Lipsa temporară a soarelui adună oamenii sub streşini şi opreşte zborul păsărilor. Autoarea îşi îndreaptă atenţia asupra unei creaturi adesea izgonită pentru protecţia necesară recoltelor din ogradă sau câmp. O cioară, intrus nedorit, privită cu compasiune şi înţelegere. Sperietoarea apare de multe ori în haiku, legată mai ales de anotimpul toamnei. Dar în acest poem ea se iveşte timpuriu într-un lan de grâu sau o livadă cu fructe văratice sau este o sperietoare veche, răvăşită şi uitată. Paradoxal pasărea hoaţă îşi găseşte refugiu chiar lângă obiectul care ar fi trebuit să o alunge. Se piteşte, într-un fel se ascunde. Oricum sperietoarea este şi ea plouată şi nu mai are forţa de a înspăimânta aşa cum ar fi fost în plină lumină. Ori pasărea însăşi este orbită de ploaia deasă a verii şi se apropie de ceea ce altfel ar fi văzut clar sub soare ? Atacată de un duşman adevărat, ea se furişează căutând adăpost lângă ceea ce era doar o momâie cu rolul de a o intimida.
În orice caz pe timp de ploaie ordinea vieţii este tulburată, grânele nu mai sunt nici ele ispititoare sau uşor de cules, cioara şi sperietoarea aşteaptă să treacă aversa şi să reintre în rolurile lor obişnuite. Dar ploaia revelează  tendinţe naturale şi adevăruri ce altfel nu pot fi observate, apropie lucrurile între ele, reînnoieşte lumea.


Crisitna-Monica Moldoveanu, 19 iunie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu